În͟f͟r͟u͟n͟t͟ân͟d͟ În͟t͟u͟n͟e͟r͟i͟c͟u͟l͟

De două săptămâni am același vis.
Sunt la liceu. Doar că nu mă îndrept spre ultima clasă de pe holul mijlociu, ci undeva la subsol.
Însă noi nu avem așa ceva. Nu din câte știu eu.

E mult întuneric. Merg cu atâta siguranță pe mine, ca și când aș cunoaște fiecare cotlon.
Habar n-am ce e aici, dar cu siguranță nimic bun. Altfel de ce ar fi ascuns?

Și apoi el. Sunt fascinată de persoana sa.
Ar trebui să îmi fie frică, ar trebui să resimt toată energia negativă pe care o emană, fiindcă asta e specialitatea mea.

Ar trebui să fug cât mă țin picioarele, dar nici măcar nu mă clintesc.

El se întoarce spre mine și brusc totul devine foc. Inima mi-e în flăcări, iar camera se umple de scântei.

Când mă trezesc nu mă mai pot concentra pe viața mea, fiindcă mi-e dor.
Mi-e dor de lumea îngropată sub liceul „Orion" și de stăpânul său.

Vreau să știu cine e. Ce caută aici. De ce tot face ceea ce face.
Vreau să știu totul despre el.
Vreau să știu de ce îmi tot bântuie somnul, fiindcă trebuie să existe un motiv. Mereu există.

Pentru mine visele nu sunt doar simple vise. Niciodată n-au fost.