Limite Regale

Daemen Blakit al II lea. După asasinarea tatălui său, conform legii, este nevoit să se așeze pe tron și să ia ceea ce i se cuvine.

A fost privit cu neîncredere și dispreț, atât de supușii săi cât și de inamicii dornici să pună mâna pe Ținutul Focului, cel mai pur dintre toate.

Căci cum putea un fiu risipitor după care suspineau toate fetele din regat, un desfrânat, să readucă gloria tărâmului „Royalia"?

Au trecut 365 de zile de atunci.
Daemen a lăsat lacuri de sânge în urma sa, și-a reîntregit regatul, a cucerit și a supus mii de ținuturi învecinate.
Nu a iertat pe nimeni.

Și-a câștigat onoarea, respectul și frica.
Supușii săi îl onorau, căci adusese cinste pământului lor.
Îl respectau, căci faptele nu-i arătau vârsta. Renunțase la perioada sa de sălbăticie și devenise un conducător.
Dușmanii nu-l onorau și nici nu considerau că le-ar merita respectul. În schimb împărțeau ceva cu royanii: frica.
„Să te temi de pietrele de aquamarin pe care le are înloc de ochi. Să te temi de focul pe care-l trimite înloc de privire.
Să te temi de acel rânjet, căci e semnalul pe care ți-l oferă înainte să-ți zdrobească lumea. Să te temi de regele Daemen, fiindcă e însăși moartea în persoană, ascunsă sub un chip divin"

Tăcerea lui îți face sângele să fiarbă, căci regele nu vorbește. Oh, nu. Regele ascultă, cercetează, învață.
Are mers agil, brațe puternice, picioare lungi.
1 metru nouăzeci de mister, aroganță, putere.

Sihara a fost dată în semn de sacrificiu. Mâna singurei fete din Regatul Mării și focul nu avea să le ardă casa din temelii.
Dar cum ar putea o ființă ca ea să supraviețuiască în „Royalia"?

„E al meu. Îl iubesc. Mă iubește"

„Atunci de ce a acceptat propunerea? De ce m-a luat de soție?" strig, incapabilă să îmi controlez furia și amărăciunea din glas

Râde. Râde atât de tare, ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu.