Hominoizi și eoni

Să lupți pentru esențele vieții presupune infinite lucidități, nenumărate rostogoliri și eterne victorii.

Să te întâlnești cu tine la un colț de suflet, să te privești drept în ochi și să îți confrunți ființa - asta înseamnă să tinzi spre a opri acel suprem orgoliu nemilos ce-ți sfâșie eul.

Poezia este o ispită a nostalgiei Sinelui ce debordează de posibilitatea experienței depline a vieții. Versurile sunt o meditație filozofică a absolutului.

O poezie nu trebuie să aibă nici rimă, nici esență, o poezie nu începe niciunde și nu vrea să ajungă nicăieri. O poezie este pur și simplu, și captează prin ceea ce transmite. Esența o desprinde fiecare, în funcție de subiectivitatea proprie.

Aștern cuvinte cu mai mult sau mai puțin sens, dorind să punctez în mod subversiv eul în deplinătatea amănuntelor sale. Demența poetică mă îndeamnă să nu mă limitez în existența interiorului personal, ci să mă complac în nelimitatea existenței universale însăși. Doresc să pun temeiul unei realități iluzorii, înnobilată în apropierea dezvoltării stării absolute, coeficientul divinului jonglând în fiecare cuvânt.