Urme catre nicaieri...

Puteti sa ma numiti nebuna dar iubesc viata, iubesc acea durere insuportabila, iubesc dezamagirile profunde, singuratatea interminabila. De ce? Pentru ca ele m-au facut imuna, m-au facut sa ma simt rece si goala, m-au invatat pentru cine merita sa mimez un zambet sau o clipa de fericire si pe cine trebuie sa sa calc in picioare. Stiu, datorita ei, ca trebuie sa ma ridic singura , sa nu astept niciodata pe nimeni pentru ca maine as putea zace in propriul cusciug soptind "Regret". De asta traiesc clipa, de asta accept fiecare urma, pana si pe cea mai dureroasa, de asta ma ridic fara nicio lacrima, imi sterg genunchii si mai deschid un vis....