Cetatea de cărbuni și o floare de cireș

„-Hanako! Hanako!" urletele din ultimele momente de viață ale tatălui său îi răsunau iar și iar în minte. În special noaptea, când cerul nu era înstelat și când luna, sfioasă, se ascundea după nori mari și amenințători.
Katana generalului Den îi străpunse gâtul lui papa cu o mișcare aproape grațioasă, dar atât de atroce încât orice om care gândește ceva împotriva regelui se cutremură.
Fața marelui general Den era inexpresivă, fără urmă de emoție sau regret. Parcă ar fi tăiat o curcă, nu un om și mai presus de toate, nu un vechi prieten.
Dar cuvântul Regelui era mai presus de orice valoare morală pe care el o putea avea.
Mai presus de oameni, ei erau samurai. Mai presus de persoane, ei erau slujitori ai Regelui.
Iar Regele, mai presus de muritor el era Zeul întregii Japonii.
Gândurile lui Hanako se întrerupseră brusc când Den îi mângâie părul. Mâna lui apăruse de nicăieri din întunericul camerei, ca un tentacul de caracatiță care se întinde din misterele oceanului sinistru.
-La ce te gândești, tu, floare de cireș?