Ecoul pașilor pierduți

Aş scormoni în pleava vorbei şi mi-aş pune pe cap coroana de spini ducând crucea răstignirii a tot ce-a fost frumos în „curtea cu minuni". Cine îmi spune adevărul vieţii? Un păcat fără vină în amurguri sparte de lacrimi înghiţite în seri ciudate, apusuri jilave ce opreşte din plâns clipa ce trece prin umbra mea certându-mă fără temei! Când inima îţi dictează zvâgniri lumea se întoarce cu fundul în sus ca și mine absorbită de cântul fermecat, de vremea infinită a începuturilor. Pun întrebări, nişte fleacuri: de ce inimile bat când pleoapele sunt lăsate să doarmă? Cine sărută buzele daliilor? Apoi, sfios, când sunt privit în adânc îmi frec mâinile privind în sus la stelele bizare întinse pe cer. Sub pomii în floare, a mea pătimire se împacă cu soarta mea când miroase a flori de liliac. Caut un râu, râul vieţii ce este apă şi timp, oglindească-se în el al nostru chip, umbra din luciul apei ca o spaimă să ne aducă în suflet un vis trecătoarelor noastre zile rămase, o clipă în ştearsa oglindă de unde un chip ne priveşte nedumerit: cine eşti? Ce-ai fost ieri, că azi ai devenit ce poţi. Nu te grăbi, nu plânge, viaţa nu-i povestea fermecată şi dacă o înfrunţi este osânda sorţii. Dacă am plâns, înseamnă că plâng şi azi bucuria că viaţa mă bucură ca un vis adânc ce revine mereu, mă înţelege în voinţa de a trăi, că nu-i alta, plânge cu mine.

autorul