Căzând

În sufletul meu fragil ca de sticlă se pogoară, întortocheată, o disperare a lacrimilor de sidef. Demonii urlă în vânturi sânge, sinapsele neuronilor mei se ard în menuet sălbatic și se desprind de dendrite, spălându-mi cu brutalitate culorile, iar doctorii neființei îmi dezlipesc carnea de pe oase. O sfâșie și o dezintegrează în nonsens. Mă pasă goală, impură. E prea cald în mine, prea strâmt. Vreau mai mult, mai mult. Mai mult haos să se zbată în covatele scobite ale ochilor mei presărați cu pulbere de moarte. Prin haos m-am legat, prin haos am să mă dezleg. Sunt constrânsă să fiu liberă, nu mai pricep.

Scrie-mă, domnule judecător, scrie-mi numele damnat în carnețelul cu sentințe și impregnează fiecare literă în veșnicia de cobalt. Lasă-mă să mă sfărâm în fum, și ură, și mii de nopți albe și negre...