Ultimul Fluture

Picături reci îmi sărută obrajii, alunecând pe aceștia și căzând mai apoi în gol. Cine știe de cât timp plouă, de când cerul a devenit un teren ieftin de război, de când lumina soarelui ne-a părăsit, lăsând în urma sa un întuneric infernal care ne-a umbrit sufletele deja stinse. Sau poate de când mi-a mai rămas un singur fluture în piept, care se zbate ca un nebun în cutia toracică și eu îl țin captiv, ca și cum aș simți o plăcere macabră în a-l chinui. Poate par un sadic, știu, nici nu încerc să-mi justific gândurile. Mi-am pierdut raționalitatea odată ce am pierdut-o pe ea.

Îmi întredeschid buzele, lăsând fumul toxic să îmbrățișeze aerul răcoros de iarnă. Se simte bine, oricât de nasoală va fi răceala pe care o voi lua, ploaia îmi liniștește agitația din sânge, tachinându-mă ritmic, iar frigul îmi atinge pielea care tânjește după atingerea ei.

Îmi doresc s-o simt, exact ca prima dată. Să-i conturez trăsăturile cu buricele degetelor și să-i spun că este frumoasă. Deși acest adjectiv o deranja, de fapt, o rănea, continuam să-l repet. Nici nu știu de ce, nici nu a vrut să-mi spună. O răneam iar, mai apoi, îi ștergeam lacrimile care-i umezeau pielea ușor palidă. Țin minte că adoram să-i spun cât de pur e sufletul ei, așteptând cu nerăbdare să-i văd zâmbetul, un zâmbet care colora armonios aripile fluturilor mei.

Înca o picătură. Apoi încă una. Și încă una. Nu mai plouă, dar în sufletul meu da. Altă picătură. Și-am ajuns să plâng, să plâng pentru o femeie. Căci ea e singurul fluture rămas, singurul de care nu vreau să mă despart.

Singurul care mă poate omorî.