13 parts Ongoing —„Și acum ce ai de gând, Vivian? O să te întorci la el cu amprentele mele încă pe întreg trupul tău?” vocea lui coboară lent, ca un curent fierbinte ce se strecoară sub pielea mea. —„O să te arunci în brațele lui, când fiecare fibră din tine arde să fie atinsă de mine?”
Cuvintele lui nu mă ating — mă străpung. Acolo unde nu vreau să recunosc că pot fi rănită. Acolo unde mă tem să simt. Un tremur îmi scapă înainte să am timp să mă încordez. Corpul mă trădează, fără să ceară permisiunea minții.
Inspir adânc, disperată după ordine, după margini clare, după orice urmă de distanță.
—„Te urăsc,” reușesc să scot printre dinți, dar vocea mi se rupe fix acolo unde nu trebuia.
Zâmbetul lui abia se mișcă.
—„Minți, dottoressa…” murmură, fiecare silabă curgând lent, încălzindu-mi pielea. —„Și știi că minți.”
Face un singur pas. Unul. Și e de-ajuns ca aerul să se aprindă între noi.
—„Ești a mea. Și vrei atingerea mea mai mult decât vrei să respiri. La naiba… iubești să fii a mea!” vocea lui este o șoaptă aspră, aproape un oftat încins.
Inima îmi bate atât de tare încât sunt convinsă că o poate auzi. Mă retrag instinctiv — o ultimă tentativă disperată de a-mi salva aparențele, dacă nu libertatea.
—„Nu sunt a ta, Damian! Nu am fost niciodată a ta!”
Dar el vine și mai aproape, suficient cât să simt căldura lui ca o mână invizibilă pe gâtul meu. Spațiul dintre noi dispare până devine un singur punct, o singură respirație împărțită.
—„Nu-ți stă bine să minți…” vibrația cuvintelor lui mă fac să tresar. —„Și știi ce e mai rău?”
Încă un pas și respirația lui îmi atinge tâmpla, gâtul, mintea — tot ce ar trebui să rămână neatins.
—„Că doar o singură atingere… acolo unde numai eu am ajuns, te poate face să-ți amintești cine te face să tremuri.”
Nu mă atinge.
Nu întinde nicio mână.
Dar simt totul — excitarea, așteptarea, lupta dintre dorință și control.
—„Și atunci, Vivian…” șoptește, cu o certitudine care mă dezarmează. —„O să-ți fie imposibil să mai negi adevărul.”
