Paradis de suspine

Ziua trecu, noaptea sosi iar, grea, ca un patrafir.

Cand ispravii de inegrit colile pregatite in biblioteca, intunericul ma strangea din toate partile. Adun filele in buzunar. Apoi, incet, scosei din cupa lor de bronz toate lampile demodate si desertai continutul in toate odaile, pe coridor si pe scara. Dintr-un bidon imprastiai pe covoare apele lucide al benzinei, veninul fin al mortii, prin veacuri organice. Si uleiul din candelele stinse ale iconostasului, il revarsai. Apoi, minutios, fara graba, incepand cu rafturile de carti, incapere cu incapere, dadui foc.

Cobor treptele, insufletind pe urma pasilor duhuri .

La iesire am incuiat usa.

Strabatui nesuparat curtea de carbune si pornii fara tinta, printre doua randuri de cladiri cu ferestrele in somn. Suspinam usurat. De-un vant umed vajaiau stelele.

Inima impinge trupul inainte.

Apoi se chinuira semnele rosii ale focului si pulpana straluci ca rubinul. Fluiere si goarne razbira pana la mine.

O emotie cutreiara visul cartierului.

Focul se inteti si prinse deplin, ca o orchestra in avant.

Si privind staruinta lui mistuitoare, infipta in oasele trecutului pana la cer si fara gres, ma izbi ca un pumn in piept, constiinta liberata a ispravii:

Eu Zaharie, eu am facut asta!