Iubire, merită?

Pe timpul ăla...doar speram, vedeam, credeam dar nici de cum nu mă gândeam că poate exista o așa zisă iubire pentru o fată, o fată care practic iubește să vadă cum suferi după ea, cum te umilești pentru a încerca să aveți o relație, care tot ce își dorește este să fie singură, căci iubirea unei singure persoane nu-i este de-ajuns. La prima vedere, prima privire către  ea a fost una tremurătoare, am simțit că mă voi apropia și mi-aș dori să o am doar pentru mine să fie doar a mea. Dar eu, cum sunt un tip glumeț, care mereu vorbește doar prostii și nici de cum ceia ce trebuie, am zis că nu se va întâmpla așa, că soarele meu trebuie să fie doar pentru mine, că nu vreau să sufăr de acum, și mai ales din ce și pentru cine... Ea, și acum am un fel de fior prin mine când mă gândesc la ea... Am așa o stare de parcă sunt și nu-s în această lume, de o frumusețe rară, cu un păr lung, cu ochi sclipitori, cu buzele alea, mereu am dorit să le simt. Dar am învățat că iubirea merită sacrificii, iar sacrificiul meu a fost să nu-mi mai piese de mine, să fiu diferit, să iubesc și să fiu obsedat de-o dragoste care oricum niciodată nu va accelera.
O dragoste oarbă care din zi în zi mă scufunda tot mai adânc, până aproape de fund când am simțit că o durere în mine începe să ia foc, că toate prostiile din așa zisa dragoste acum încep să îmi distrugă imunitatea, că practic mă doare tot, am decis că nu se merită, nu se poate, am înțeles că iubirea e o minciună, că ea nu există,deși până acum credeam cu tărie în iubire.