Să fumăm arme

Să fumăm arme

Când lumea se dărâmă în jurul tău și tot ce e rău o afundă, ce îți rămâne de făcut? Între a accepta și a-ți aștepta pierzania și a te înzdrăveni, cu mințile întregi sau luate, și a interveni, care e alegerea corectă, când una te face uman și una nobil?

Sunt oameni care își îmbrățișează monștrii în fiecare zi în mintea lor și în sănătatea lor. Aici, pe pământul pe care calc, suntem împrejmuiți de monștrii care nu sunt doar închipuiri, și aici nu poți să îi prinzi definitiv sau să-i ucizi. Dar tot aici, în lumea asta, precum sunt monștrii, sunt și războinici care luptă până la ultima picătură de forță și sânge pe care o au, lăsându-o pământului.

Poate că mă voi numi unul dintre ei, dar poate doar la sfârșitul călătoriei.

Eu nu sunt o războinică pentru că mă împotrivesc lor, ci pentru că eu sunt temnița monștrilor care dau târcoale lumii în care trăiesc. Ea e în mine, în interiorul meu, nu înălțată din cărămizi sau piatră. Asta mă face monstrul din lumea lor și pe cât de glorios ar fi, mă distruge. Fiindcă nu pot să le anulez forța. Nu pot să-i consum și să nu mă combin cu ei.

Așa a fost scris să fie. Am știut că trebuie să distrug ce e mai rău, ce e mai groaznic, dând tot ce e om în mine, și am zâmbit știind că fac asta. Făcând-o.