Preaiubitul Cole Moore

Tremur de emoție.

Poate e din cauza speranței pe care o am. Speranța care a izvorât din momentul în care i-am văzut chipul mângâiat de razele soarelui și trupul sprijinit de trunchiul bradului pe care se odihnea.

Era obosit.

Drumul de munte și aerul tare ne-au făcut să poposim într-o poiană plină de verdeață.
Am colindat mult printre brazi și stânci, căutând să ajungem cât mai sus pentru a putea vedea și mai bine micul sat de la baza muntelui.
Acum ca ne-am oprit unul lângă altul, pot sa-l văd atât de clar în fața ochilor mei, încât nu îmi vine să cred că totul e real. Vântul cald de vară îi suflă părul ciocolatiu pe spate, dându-mi mie privilegiul de a-i vedea ochii verzi ascunși de genele lungi și dese, și mai bine.
Mă pierdeam în ei de multe ori, căci îmi scufundau ușor conștiința, in timp ce mă conduceau pe drumul pieirii sufletești, pe care in același timp o parte din mine nu-l regreta că-l parcurge.
Mâinile noastre sunt atât de aproape, încât e un disconfort faptul ca nu se ating. Buzele sunt întredeschise, de parca așteptă ceva și sunt atât de tentată să-l sărut. O voce din capul meu râde de mine și de speranțele mele false. Râde de parcă știe ca o să se întâmple ceva rău.

Dar nu avea cum sa se întâmple ceva rău.

Nu acum.

Nu aici.

Nu acum când după atâtea lupte dureroase și fără de judecată, aruncasem epuizați armele la pământ și ne luasem în brațe.
Însă rasul vocii din capul meu se amplifică atunci când el, Cole Moore, se întoarce spre mine cu o privire îndurerată și mușcându-se ușor de buză.
- Trebuie sa îți spun ceva. A...a venit timpul sa nu te mai mint Kalila.

Nu putea să mai aștepte ?
Nu putea să stea până ajungeam în vârf ?
Căci, după ce a terminat de spus a început sa lăcrimeze, iar eu m-am ales iar cu inima zdrobită pentru a mia oară.

De același el,

Preiubitul Cole Moor.