Oase fremătând în veșnicie

stăteam rezemat
de-ai tăi
iriși
versatili
când din pleoapele tale
de topaz
timpul se crăpa
iar ploile de meteoriți
se surpau
în frânghiile
lacrimilor de metal
de care mă spânzuram
zilnic
între orele 8 și 10 dimineața

eram atât de fericiți

apoi
parcă mă înseram
la țărmul alb
al obrajilor tăi
topindu-mă pe omoplați
precum
două secunde sunt sudate de
femurul unui
portativ marin
așa
se dizolvă arcul lunii
ca o aripă gazată
înnotând
într-o mare de serafimi

atât de fericiți trăiam...

ți-ai deșirat singura aripă pe
care o mai aveai sub
mânecă
și ți-ai desfăcut-o în zbor
să mă pot cufunda
în freamătul
tăcut
al oaselor ei
să ne mutăm amândoi
cândva
într-o glezna de balerină
și să dansăm în veșnicie
în aceeași entorsă
marină

sau

să invadăm sternul unui fluture

beți de aer

încătușați în briza
de cărbune
cusuți
de-un nerv
molecular
al
amfibienilor

lihniți
ne contopim goi
tatuați pe stromă

profund
ne iubim până când timpul nostru intră în comă

cum ar fi,
etern,
să ne aventurăm
într-o aripă?
nu-i asa că nu ar dura decât o clipă?

decât un sărut al oaselor
pe câmpul norilor
de plumb

tu
nervul meu
aripă
și stromă

în definitiv

și chiar fără motiv

mi-ai simți
în oase

dragostea enormă?