Ultima speranță

Sunt o fată crescută într-un mediu dur cu lovituri peste față atât la modul direct dar și indirect. Sunt istovită de puteri însă îmi găsesc voința să mă ridic și să merg mai departe. Tălpile mă dor, parcă merg pe ace. Inima îmi este arsă. O simt cuprinsă de flăcări, dar ochii îmi sunt goi, iar obrajii uscați. Nu am timp să plâng. Strâng pământul în mâini. Țărâna îmi alunecă printre degetele micuțe iar un strigăt disperat evadat din temnița ascunsă a inimii și fuge, ieșind printre buze. Se amestecă cu vântul și zboară. Se duce. Se împletește cu aerul și colindă norii. Ma ridic în picioare și merg. Merg înainte. Merg fără să mă uit înapoi. Asta e ultima mea speranță. Dacă reușesc va fi totul iar bine. Sper să nu dau greș.

(La descriere voi lucra pe parcurs. Nu e cea care definește cartea la moment.)