Tot ce gandim

plang. Nimic nou.. E ora noua seara si sufletul parca imi urla de durere. As vrea sa imi revin si sa ies din inchisoarea mintii mele care ma distruge putin cate putin in interior. Nu pot! Am urlat, am strigat, m-am dat cu capul de pereti; dar degeaba. Vreau sa sper, sa cred, sa uit, sa visez, sa ma joc si sa fiu ascultata; dar toate astea pentru ce? Nu se merita sa lupt, sa ma incred in cineva.
Uit! Maine e o noua zi. O iau de la capat, inima imi bate si mai tare, ma rup, ma lupt, am impresia ca toti ma urasc, ma detesta pentru ceea ce nu sunt, pentru ceea ce cred altii ca sunt. Si cu toate astea, eu chiar traiesc. Scriu, citesc, respir, visez, ma minunez de trecutul meu, de nerealizarile mele. Imi astern in taina gandurile de mult uitate, sentimentele inexistente pentru persoane infime din viata mea.
Ce am invatat? Ca ziua de maine o sa insemne ziua de ieri, ca eu pot sa raman o “ea” uitata intr-o poza sau o amintire vaga a cuiva.