Ai simțit vreodată nevoia sa i spui cuiva tot ceea ce te doare?

Absolut tot ceea ce te a zdrobit? Tot ceea ce a luat și ultima fărâma de viața din sufletul și inima ta. Și sa nu ai cui să i spui? Ca toți sa fie preocupăti de probleme lor, sa nu ai parte de niciun sfat, și sa trebuiască sa te vindeci singur, sa te încurajezi singur, însă fără un rezultat considerabil.
Sa pierzi zile, nopți... gândindu te ca o sa fi candva fericit, cândva o sa fie ziua ta norocoasa, când totul o sa meargă de minune, dar acea zi, se lasă așteptata, și parca nu mai vine... totusi, de ce trebuie sa trăim in atata de mare suferința pentru câteva clipe de fericire? De ce nu putem trăii in monotonie?
Suferința, este cel mai mare dușman al omului, Singurătatea te distruge, iar nepăsarea, te omoară. Tu cititorule, fii tare! Fa tot posibilul sa devii fericit, sa trăiești frumos, asa cum visai de mic copil. Tu, poți! Am încredere in tine!
Sufletul meu, este pierdut, sau ceea ce a rămas din el, odata cu plecarea lui, sufletul meu a devenit țăndări, s.a împărțit in toate capetele lumii, pentru a nu le putea găsi... odata cu plecarea lui, ochii mei, au început sa nu mai emane niciun gram de fericire, deoarece, ochii mei tânjeau după el, tânjeau si ii căutau chipul, in toate persoanele întâlnite... iar zâmbetul mi a fost furat, și ascuns atât de bine, încât nimeni n o sa l poată găsii vreodată. Mi-ai fost ARTĂ! Te pictam in vise, te priveam ziua, și plecarea ta, m a devastat..