Câteva poezii de suflet

E iarnă și vântul ne bate in geam,
Ah, cât a îndurat acest geam an de an,
Ah, câte ninsori s-au lăsat peste el
În iarna aceasta grea de oțel.

Stau singură-n noapte spectacol privesc,
Cum fulgii dansează atent urmăresc,
Stau singură-n noapte și bine mă simt,
Că cald e afară fulgii mă mint.

Și câte minciuni mi-au tot spus an de an,
Iar eu i-am crezut fiind a lor fan
Și ah, cât de rău imi pare acum,
Că nu-i pot intoarce pe veșnicul drum.

Tu, iarnă, crezi că prietenă-ți sunt?
Tu crezi că eu plâng că am părul cărunt?
Tu crezi că de viscolul groaznic mă tem
Ce arde și fierul, și crucea de lemn?

Stau singură-n camera rece și goală,
Cu spaimă privesc ce se întâmplă afară,
Doar lemnele arse îmi țin companie
Cu ele tot stau de o veșnicie.

Ele mă fac rezistentă să fiu,
Mă fac să rezist într-un groaznic pustiu,
Căci lemnele arse devin doar cenușă
Și n-or să mai poată deschidă vreo ușă.