"inimile suntem noi....nu niste obiecte"

•●ÎNCONJURATĂ DE DEMONI •●

Ce poți să faci când amintirile nu îți mai dau pace?Când dintr-o clipă mintea îți zboară la gândurile care te-au macinat in trecut și încă te bântuie și in prezent.Oare vei putea scăpa de aceste traume care s-au adunat în toți acești ani?Dupa minute interminabile vorbite cu tata la telefon, care îmi mărturisea că numai poate și că vrea să-și curme viața,cu mama care îl învinovățea pe el că numai poate trăi asa și că alegerea cea m-ai bună pentru ea este să pună stop acestei căsnici.Dar,cu toți știm că un divorț se consuma când sentimele numai sunt de împărțit și că dragostea pe care i-o purtai cândva s-a transformat cu timpu in ură.M-ai sunt doua zile până când se va finaliza divorțul,iar eu simt că numai pot.Bunica,mătușile,unchii și verișorii din partea paterna mă judeca,pentru ca eu am ales sa fiu impartial.De ce?Pentru că nu noi alegem unde ne nastem și cine să ne fie părinți.(....)Mă aflu in bucătăria mică a garsonierei unde locuiesc și mă uit în gol.Mă gândesc oare,dacă nu as mai fi mă va plinge cineva?Îmi va simți cineva lipsa? Îmi șterg lacrimile,pun un picior pe calorifer iar, pe al doilea îl pun pe pervazul din afara geamului.Și încep să mă gândesc la copilarie,la momentele frumoase petrecute impreuna,la tot ce cândva a insemnat o familie fericită.Mă țin cu mâna stânga de geam și dau să mă ridic puțin pentru a mă așeza bine pe blat. Doar că, în momentul acela simt că cineva pune mâna pe umerii mei , mă trage în jos și cad cu fundul pe gresia rece din bucătărie,iar când ma întorc să văd ce s-a întâmplat aud ușa cum se trântește.(....)Speriată mă duc lângă pat,mă lipesc cu spatele de spătar și incep să plang,să plang cum nu am plâns niciodata și incep să-mi fac tot felu de șcenarii.Mă gândesc că ceea ce mi s-a întâmplat a fost doar un coșmar.