La poli opuși

Ce mi-ai făcut tu, dragostea mea?

Iubitul meu Elias, ce mi-ai făcut?
M-ai distrus.

Floarea ta frumoasă acum e ofilită, veștejită, de dorul tău. De ce ai apărut ca un miraj și după te-ai evaporat, dărâmând toate zidurile vieții mele?

Castelul inimii mele își vrea regele, însă acesta a încălecat într-o zi de mai pe cal, și dus a fost de la palat, nepasându-i ca în spate lasa o mare de lacrimi și suspine.

De ce tu, iubirea mea, ai ales să îți potolești setea sufletească cu lacrimile trupului meu? Atâta sete ți-a fost?

De ce Dumnezeu nu a ținut cu iubirea noastră, și a ținut cu soarta?
De ce dragostea mea, ne-am născut în epoci diferite, dar totuși, am reușit sa ne iubim atât de frumos pe marginea unei stele pictată pe cer? Și de ce, acea stea a devenit una căzătoare?

Multe întrebări îmi mistuie mintea și sufletul, și doar tu și Dumnezeu îmi puteți răspunde, însă ambii sunteți ființe supraomenești.

Ce frumos ar fi fost de ai fi acum lângă mine, să mă iubești numai cum știi tu mai bine. Să îmi șoptești ca ma iubești în timp ce te joci în părul meu, să te uiți în la mine cu acei ochi de smarald ce mi-au creeat dependență.
Ce frumos ar fi fost să fim noi și să fim vii. Ce frumos ar fi fost.

Te-ai sculat din cavou să te iubesc, și ai plecat ca să mă iubești.

În abisul întunecat, iubitule, acolo te-ai dus. Ți e mai bine acolo decât în bratele mele? E mai cald acolo, decât lângă inima mea, care bate doar pentru tine?

De ce dragostea mea? De ce ai plecat?
Ți-e mai bine fără mine? Ți-e mai bine fără noi?

Te iubesc dincolo de granițe, și dincolo de orice abisuri, Elias! Te iubesc la nesfârșit, dragostea mea!