Miezul luminos al morții

Mi-e frică...
Nu știu dacă mă aude. Nu știu ce se întâmplă cu mine. Știu doar că nu mai pot.
Nu mai pot...Nu mai rezist mult...
Mă întorc cu spatele. Îmi țin ochii atât de strâns închiși, încât ceea ce pot vedea este de asemenea tot ceea ce simt. Un întuneric profund, fără margini. Dacă aș întinde degetele petru o secudă, să simt acea catifelare... atunci nu ar mai exista nimic.
Mă simt ca o cutie. O cutie mică, maro, veche și goală, cu marginile de carton zdrențuite, reușind cu greu să nu se descompună la prima pală de vânt.
De parcă toți cărbunii pe care mă chinuisem să-i sting se pot aprinde de la o singură scânteie...