-Sunt un monstru! mi-a țipat în față, venele pulsându-i cu putere, gata să-i iasă afară. Am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar am eșuat, toate acele luni de răbdare și furie făcându-mi corpul să tremure. Inima îmi bătea atât de tare în piept încât îmi făcea sângele să fiarbă în vene. -Nu Harry! Nu ești un monstru! am țipat cât de tare am putut printre plânsetele mele, pieptul ridicându-se și căzând înapoi din cauza respirației greoaie. Și-a încleștat maxilarul iar palmele și le-a strâns în pumni și în câteva secunde, a lovit peretele ce era lângă mine, făcându-mă să respir disperată pentru aer. Toată acea furie din mine s-a transformat imediat în teamă atunci când ochii verzui s-au schimbat într-o umbră întunecoasă. -Cum poți spune asta după tot ceea ce ți-am făcut? a șuierat, respirația lui fierbinte lovind buzele mele uscate, nările sale pufăind. Am respirat adânc, înainte să îi răspund. -Pentru că am văzut prin tine, Harry. Îți pot vedea inocența.