Luptând cu moartea

-Lin? Pe bune?
-Nu fi enervant...
Îmi zâmbește răutăcios și mă lovește în braț.
-De ce îți place să stai la geam?
-Mă liniștește. Aș putea renunța la orice din camera asta, numai să nu dispară locul ăsta.
-Chiar și la mine?
-Dacă mă mai enervezi mult...
Fară să mă anunțe, mă lovește cu pumnul în braț... din nou. Îmi frec locul lovit.
-Asta pentru ce a fost?!
-Pentru că da...
-Pe bune?
-Dacă pui întrebări stupide poți să primești răspunsul și mai stupide. îmi aruncă un alt zâmbet ucigător. Uneori chiar stau și mă gândesc ce o fi în capul tău.
Doamne! Cred că ar fi în stare să distrugă o întreagă armată cu zâmbetul acela perfect. Oricum... nu pot să îi spun. Nu acum. În capul meu nu mai e nimic altceva decât ea. Am ajuns să mă gândesc non stop la ea. Uneori chiar e enervant, enervant de frumos.
-Când trăiam... îmi plăcea să stau aici ore întregi, scriam, gândeam... uneori chiar dormeam.
Îmi zâmbește... un zâmbet așa cald și sincer. Doamne ce frumoasă e! Nu pot rezista să nu o privesc. Încerc să mă gândesc la altceva, dar mintea îmi rămâne tot la ea.