Paşi de gheaţă

Încă o zi de iarnă a trecut pe nesimţite. Geamurile sunt decorate cu mii de fluturaşi simetrici , albi luminând puternic imprejurimile. Dar geamul meu nu este. Nici pătura cea groasă de zăpadă nu s-a aşternut la pragul uşii mele şi nici acoperişul nu e împrejmuit de o culoare luminoasă. E numai gheaţă, doar gheaţă peste tot. Lăsând în urmă bucuria de copil de a te da cu sania, a face bulgări si a construii oameni de zăpadă, mă pun în pat ca să aştept o nouă zi. Frigul mă înconjoara aprope îngheţăndu-mi sufletul. Nu pot , nu pot să stau cu mainile în sân, când mă gândesc că dintre toti copii doar mie nu mi 
s-a dat zăpadă.
 
În dormitorul meu trist doar un sunet se mai poate auzi. ''Tic-tac, tic-tac repetându-se la nesfârşit. 
E ora 11 seara si oare ce e de făcut. Fără a chipzuii mult timp mă înfăşor în pătura mea rece , îmi pun cizmele în picioare si imi iau cu grijă ursuleţul meu, sperând pentru tot ce se poate mai bine .
 

Totul părea din ce în ce mai neclar. La mine gheată, la restul zăpadă. Ajunsă afară, încep să alerg, dar nu apuc să fac mai mult de doi pasi si deja alunec. În gheata groasă de 3 cm se poate distinge cu uşurime o crăpătură lungă care plecă de la călcâi şi ajunge până pe cealaltă parte a uliţei, la vecinul meu, vechi prieten de o viată, Luca. De data aceasta cu paşi minusculi mă apropii de casa lui , urmărind crăpătura. Dar ce să vezi. Fiecare pas pe care îl făceam transforma zăpada în gheată , lăsând o atmosferă tristă în urma mea.