O nouă viață

Mă uitam la stafia care îmi zâmbea din oglindă, întrebându-mă în ce moment al vieții mele am permis să se întâmple asta, în ce moment am devenit această femeie fără expresie, fără vlagă, fără nimic.

Rochia roșie, lungă, cu câteva detalii discrete din pietricele prețioase și pantofii cu toc înalt, roșii, se potriveau perfect cu părul meu care curgea în valuri roșii până în dreptul taliei, având ușoare reflexii roz și portocalii, care dădeau ținutei un aer superb, împreună cu buzele roșii, bine conturate. Fata înaltă, cu talia subțire și cu picioare fermecătoare se uită acum palidă la mine, încercând în zadar să schițeze un zâmbet.

Nu mă mai recunoașteam. Eram un monstru și știam asta. Eram distrusă pe interior, îmi era dor de simțeam că mă sufoc și mă durea tot: mă durea capul, mă durea trupul și mă durea timpul pe care l-am pierdut iubindu-mi asasinul. L-am iubit nebunește și probabil încă o fac.

El spune că mă iubește, dar nu îl cred. El iubește doar fata micuță pe care a abandonat-o, el nu iubește monstrul în care m-a transformat plecarea lui. El nu are cum să iubească un monstru, nu...