La finalul lui august 1941, soldaţii români se aflau deja în apropierea Odessei, iar marii maeştri ai propagandei îşi făceau datoria pe deplin, lăsând să ajungă la urechile publicului doar veşti bune, încurajatoare, despre trupe şi despre starea lor de spirit. Între discursul oficial şi realităţile frontului clivajul era însă teribil. A se vedea, de pildă, misiva scrisă pentru a fi trimisă mamei de către un soldat – nu ştim cine-i mama, nu ştim cine e soldatul; şi nici nu contează – aflat la Vinogradar, la 16 km de Odessa, în septembrie 1941. Scrisoarea, ruptă în bucăţele şi lipită apoi cu grijă, aflată astăzi în colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, descrie faţa hâdă a războiului, aşa cum îl trăiau acolo, la cald, românii deveniţi peste noapte soldaţi: „De 16 zile atacăm în continuu fără ca un om din linia întâi să fie schimbat sau înlocuit, hrană o dată pe zi, noaptea plouă în continuu şi e frig ca iarna”.