Timpul? Dacă ne întrebăm ce este și cum poate fi definit, atunci răspunsul cel mai la îndemână ar fi acela că nu îl putem vedea, atinge, mirosi sau auzi, decât dacă nu vorbim despre un ceas. Timpul doar se simte... și încă cum! Când ne grăbim, zboară ca vântul, când ne temem, pierduți printre atâtea gânduri, momentul așteptat întârzie să apară, ori poate când suntem binecuvântați cu un zâmbet pe chip, timpul se pierde parcă în neant, devenind numai un vag amănunt al vieții noastre. Timpul este singurul care cunoaște toate poveștile noastre, este singurul care ne-a privit în momente cruciale sau poate ne-a răpit clipele de care încercam cu atâta disperare să ne prindem. Tot el este cel care ne-a vindecat răni sau ne-a îngropat amintiri. Oricum am privi timpul, o poezie îl poate cuprinde mai bine decât orice gând. Astfel, las printre aceste pagini, frânturi din ceea ce fiecare dintre noi numește timp, frânturi din ceea ce noi simțim și de ale cărui aripi ne lăsăm purtați până când, în sine, va deveni numai o amintire.