𝐃𝐞 𝐦â𝐧ă 𝐜𝐮 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥

M-am născut singură și o să rămân singură până la sfârșitul zilelor.

Uneori simt nevoia de apartenență, dorința de a fi iubită, dar scap repede de ele. Nu am nevoie de astfel de sentimente, nimeni nu ar trebui să aibă. Te fac mic, slab și vulnerabil. Te fac ușor de călcat în picioare.

Aveam doar 16 ani și o inimă pură, asta până când a trebuit să plec la liceu.
Am crezut că voi scăpa de bullying și mă voi putea bucura de anii de școală. Am crezut că mă voi putea concentra pe studii și pe promovarea lor, din moment ce ajung la oraș, departe de familia tradiționalistă , dar și de toți oamenii toxici pe care a trebuit să-i suport.

Ajunsă la liceu și frecventându-l, nu era atât de rău, în comparație cu școala generală, dar nici extraordinar nu era. Aici trebuia să am grijă nu doar la colegii de clasă și la cei din întreaga instituție, ci și la oamenii ce-și făceau veacul prin jurul acesteia.
Liceu se afla într-un cartier rău famat, populat și frecventat de oameni cu intenții îndoielnice. În mare, nu se lega nimeni de tine, dacă nu-i băgai în seamă și nu le răspundeai la provocări, dar existau și dese excepții când erai abordat, provocat, umilit și agresat.
Colegii se acomodau unii cu alții, începeau să se creeze grupulețe și să se aleagă perechile pentru așezarea în bancă, iar profesorii, jumătate dintre ei, nu dădeau doi bani pe tine, iar cealaltă jumătate, încerca să găsească și cel mai mic sâmbure de lumină din interiorul tău, pentru a te aduce pe "calea cea bună" și ați reda dorința de a învăța.

Când nu eram la școală, eram acasă, în micuțul apartament pe care și l-au putut permite ai mei, la periferia orașului lipsit de viață.

Dar viața mea nu constă în asta. Ea are să se schimbe odată cu primul meu loc de muncă la care urma să lucrez pe sezon. Acolo unde îl întâlnesc pe el.

El urma să fie blestemul meu. Devotatul meu blestem.

Eu