Anotimpuri inefabile

Ai ochi dezarmanți, înarmați
Cu patimi și vise amare scăldate în ei,
Cu ramuri de sălcii plângătoare și flori de tei
Și priviri de mijloc de toamnă
Cu frunze-arămii și roșii lipindu-se de cer,
Cu soare-n amurg și valuri în etern.

Ai ochi stăpâni, nestăpâniți,
De rugi și rugăminți fierbinți,
De stoluri alungate și coroane de sfinți
Și pleoape noi, acoperite cu pudră
De fructe răscoapte, de simfonie surdă,
De veacuri de războaie și pace întreruptă.

Ai ochi incandescenți, deplini,
Cu străluciri fremătătoare și zbucium de lumini,
Cu ploi de stele și meteoriți străini
Și gene lungi- punți între lumi,
Cu luntrea lunecând fantomatic prin vămi,
Cu papirusuri scrise de mâini de faraoni.

Ai ochi frumoși, neînțeleși,
De-o nepătrunsă taină vie
Și priviri albe, îngerești,
De-o necurată vrajă stranie.