Iubirea, rană și vindecare

Eu nu am știut niciodată să iubesc, de când mă știu viața mea a fost mereu un plan de apărare...,
Tot ce am primit din exterior a fost sub formă de săgeți sau proiectile...cuvinte dure care-mi întăreau armura.
"Iubirea" ce-o primeam era un înveliș care ascundea doar foc, durere, lacrimi și regret...
Iar eu ca o naivă primeam cu brațele deschise fără să văd ce se ascunde în interior.

Dar ai venit tu, ploaia mea de vară caldă și ai spălat toate acele răni... noi și vechi.
Ai venit și mi-ai sărutat durerea și plânsul, și amarul...
Mi-ai dezarmat armura și ai făcut-o să cadă... m-am dezgolit ca să-mi cunoști firava ființare.
Și ai văzut cât sunt de însetată și flămândă de dragoste, iubire, de dor și acceptare.

Și ai văzut că femeia dură, puternică și rea, e doar o hologramă ce viața își apăra.
Și ai avut răbdare... și ai iubit-o așa, văzându-te pe tine, proiecție în ea...
Și ți-ai recunoscut durerile și rănile în ea, ți-ai auzit și plânsul ce doar ea îl știa...
Până și scutul, armura ce-o purtam... îți era cunoscută, fiindcă și tu...la fel aveai...

Ne-am dat voie unul altuia să fim văzuți așa cum nimeni nu ne cunoștea, cu răni...cu cicatrici... cu semne de durere...
Și ne-am iubit fiecare urmă de suferință...fiecare plâns... și urmă de amăgire
Și ne-am promis că vechile amaruri în urmă vor rămâne, fără să știm că ne vom mai lovi de ele
Fără să fim pregătiți pentru ce urma să vină, fără să știm că ne vom apăra cum știam mai bine...chiar și de noi...