o iubire care distruge.o legenda care nu moare .când scena e plina de lumina,in umbră se ascund lacrimi și adevăruri ...povestea fetei care a zâmbit doar pentru ceilalti
"Un foșnet de zăpadă călcată m-a făcut să-mi țin respirația. Am privit înspre marginea pădurii și l-am zărit. Era fința. Nu se ascundea de data asta, nu încerca să se piardă în umbre. Stătea drept, cu mantia albă fluturându-i în jur, ca și cum chiar vântul s-ar fi înclinat în fața lui. Ochii lui... îmi străpungeau sufletul.
Am făcut un pas, apoi altul, coborând scările cabanei. Știam că ar trebui să trezesc pe cineva, să nu fiu singur, dar ceva mă împingea înainte. Parcă mă chema. Parcă legătura dintre noi exista cu mult înainte ca eu să pășesc în pădurea asta.
-Cine... cine ești? am întrebat, vocea mea tremurând ca o frunză prinsă între furtuni.
El nu a răspuns. Doar a ridicat o mână, iar în palmă s-a strâns fulg după fulg, până când zăpada a devenit o sferă străvezie, luminoasă, ca un ciob de cer înghețat. Mi-a arătat-o, și pentru un moment am avut impresia că văd ceva în ea - umbre de chipuri, ziduri de gheață, un secret ce pulsa în adâncul pădurii."
