Am iubit cum am știut

A fost odată o fată care iubea în tăcere. Nu știa exact ce înseamnă iubirea, dar o simțea ca pe un curent cald, care îi trecea prin piept atunci când el o privea. El era mai mic - un copil cu ochi curioși, care căuta atenție și o dădea toată. O iubea așa cum știa el, cu tot ce avea.
Ea, în schimb, nu știa cum să răspundă. O ținea înăuntru, ascunsă. Nu vorbea, dar simțea.
Era iubirea aceea tăcută, nepricepută, dar adevărată.

Au fost momente frumoase, dar și clipe în care tăcerea a durut mai mult decât cuvintele.
Și într-o zi, el a plecat.
A fost sfârșitul unei povești care nici nu apucase să înflorească pe deplin.

După ce el a plecat, tăcerea a devenit grea.
Fata a rămas singură - un an, aproape doi - și în timpul acela a învățat ce înseamnă dorul.
A plâns în nopți reci, s-a trezit întinzând mâna spre un vis care dispăruse, a trăit dorința aceea sfâșietoare de a da timpul înapoi.
Dar timpul nu se întoarce.
Timpul te schimbă.

A învățat să meargă mai departe.
A învățat ce înseamnă să fii iubită din nou - altfel, mai matur, mai sigur.

Am iubit cum am știut atunci. Am greșit, dar am învățat.
El a fost începutul, nu sfârșitul meu.
Îl port în mine nu ca rană, ci ca lecție.

Fiorul n-a murit, dar s-a transformat.
Nu mai doare - doar amintește.

Morala : iubește când simți , nu când e prea târziu .