mecanisme simple

Scriu mereu. Scriu chiar acum, la comanda, la 10 noaptea. Scriu pentru ca am gasit din nou caietul meu, primul meu caiet, primul meu jurnal. Prima mea fiinta coborata de pe covorul fraged al primaverii. Am dat pagina cu pagina si pagina cu pagina iara pana am gasit ceea ce cautam. Si m-am pierdut de acolo. Si scriu mereu, iarasi, chiar acum, la comanda. Asta nu e o carte. E propriul meu bici al lui Eliade, dar fiind atat de egoista, nu am sa il mai folosesc aici. Acest loc nu mai merita niciunul din cate i-am oferit. E razboiul meu cu strada mea, cu ulita mea, cu satul meu. E razboiul meu cu scara blocului si cu ceea ce tanjesc sa fie hrana pe care o culeg din randuri. Eu ma hranesc doar cu albul acestei foi, de aceea voi lasa spatii cu nemiluita pentru cei mai slabi de inger. Insemnati-va aici data si ora, numarul si adresa, numarul de telefon, tot. Am ajuns de unde am plecat, si tare imi e teama ca am plecat prea departe de casa iar maine am scoala. Sigur parintii mei sunt ingrijorati si o pot auzi pe vecina cum sapa in gradina in care ma pierdeam, copil fiind, crezand ca o data, o mare pasare plina cu venin va veni si ma va transforma in ceea ce eu trebuie sa fiu defapt, nu in acest neant incapabil de a traduce un simplu vers din scrisorile mele catre cuvinte. Asta e doar faza incipienta, fara diagnostice precise.