Captivă

Nu m-aș fi gândit vreodată că voi ajunge să simt cum sufletul îmi este prins la mijloc.

Acum 9 ani, când eram doar o copilă, l-am cunoscut pe tatăl copilului meu. M-am îndrăgostit iremediabil.
Deși, niciodată nu mi-a promis că mă va iubi așa cum eu o făceam, așteptam cuminte.

Dragoste... cu porția.

Și am așteptat.
Iar într-o zi, schimbarea lui chiar a venit.
Însă abia după ce deja mă schimbasem și eu, la rândul meu.

Când mă îndrăgostisem deja de un alt bărbat.

Iar acum... sunt între responsabilitatea de a-i oferi copilului meu un cămin stabil și sigur... și dorința de fugi cu el în brațele unui alt bărbat.

Nu, nu, nu. Nu sunt doar o soție infidelă. Nu sunt doar atât.
Sunt un om laș. Nu știu cum să trăiesc fără soțul meu... dar fără celălalt bărbat... simt cum de la zi la zi mă usuc mai tare decât florile... pe care... nu le-am primit oricum de la niciunul dintre ei niciodată.

De fapt. Uneori simt că deși bărbații sunt atât de diferiți, parcă ar fi unul și același.

Atât de predispuși la trădare. La fel de imaturi. La fel de... indisponibil emoțional...

Unul mi-a frânt inima pentru că m-a lăsat atâția ani să aștept un dram de dragoste iar celălalt... pare că nu m-ar alege niciodată.

Răul necesar îl știu, îl cunosc... de aceea sunt atât de comodă și nu am făcut pasul.

Dar... ceva în mine tânjește după speranța unui "mai bine.

După speranța că, într-o zi, voi fi iubită așa cum simt că merit.

Pe cine să aleg ?

Rațiunea... sau iluzia?