Păcatul preotului

ELIAS

În fiecare vineri , după apus , stiu ca mă așteaptă veșmântul sfânt al spovedaniei . Mă privesc în reflexia unei icoane argintii , la treizeci și doi de ani , chipul meu încă poartă urmele vieții pe care am încercat să o îngrop în Atena .

Maxilarul bine definit , aceeași privire rece , ochii negrii lucioși și barba bine conturată , nu arăt ca un preot îngenunchiat toată viața în fața lui Dumnezeu , ci adevărul e crud , am trăit în păcat , păcate grave .

Lucruri care mi-a mâncat sufletul până am ales cafea pocăinței , cu greu am devenit preot , cu greu mi-am găsit liniștea în biserică de pe creta , dar am reușit .

- Doamne , întărește-mă !

Șoptesc adânc, mă așez pe scaunul de lemn al concesionarului , un spațiu strâmt , cu un paravan pentru a nu vedea chipul oamenilor care se spovedesc la mine .

Primele ore începe să curgă .

O bătrână care nu reușit să țină postul .
Un bărbat cu pofte carnale .
O altă femeie plină de invidie .

Apoi aud pașii , după ultima persoană ieșită .

Nu era pasul obositor al sătenilor obișnuiți , sunt pași apăsați , bine definit , cu siguranță de femeie .
O aud cum se așează pe scaunul din spatele paravanului și înainte să-i aud vocea, îi simt parfumul dulce .

Fără să-mi dau seama , încep să bag cu degetul mare peste evanghelie într-un tic ușor nervos .

Îmi dreg vocea și rostesc calm :

-Spune-mi fiica ...ce îți apasă inima încât ai ajuns aici ?