Între doua lumii..

Dacă m-ar întreba cineva când am văzut-o prima dată pe Iris, probabil aș spune că într-o după-amiază de toamnă.
Dar adevărul este că nu am văzut-o.
Am observat-o.
Există o diferență.
Eu și Noah eram într-o cabană aflată la marginea unei păduri, la câteva ore de Seul. Tatăl meu insistase să petrecem un weekend departe de telefoane, de afaceri și de oraș.
O idee îngrozitoare, după părerea mea.
- Încă cinci minute și plec de aici, am spus.
Noah a râs.
M-am ridicat și am ieșit afară.
Aerul era rece.
Liniștit.
Prea liniștit.
Am început să merg pe o potecă printre copaci fără să mă gândesc prea mult.
Apoi am auzit zgomotul unui motor.
O mașină.
Ciudat.
Nu trecea aproape nimeni pe acolo.
Am ridicat privirea exact când o mașină neagră s-a oprit câțiva metri mai încolo.
Portiera s-a deschis.
Mai întâi am văzut părul castaniu.
Apoi profilul unei fete.
A coborât fără grabă.
Ca și cum locul îi aparținea.
Lumina soarelui se strecura printre ramurile copacilor și îi atingea pielea într-un mod ciudat de frumos.
Avea o expresie calmă.
Poate puțin plictisită.
Ochii căprui au trecut peste peisaj fără să se oprească asupra mea.
Nici măcar nu mă observase.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, asta m-a enervat.
Nu pentru că voiam atenție.
Ci pentru că era obișnuit ca oamenii să observe.
Ea nu părea interesată de nimic.
Sau de nimeni.
A închis portiera și și-a împins câteva șuvițe după ureche.
Atunci am observat mica aluniță de pe obraz.
Un detaliu nesemnificativ.
Și totuși...
Nu mi-am putut lua ochii de la ea.
- Te uiți cam mult.
Vocea lui Noah s-a auzit din spatele meu.
- Nu mă uit.
- Sigur.
- Nu știu cine este.
- Nici eu.
Pentru câteva secunde am rămas tăcuți.
Iar ea a început să meargă pe potecă fără să privească în urmă.
De parcă nu știa că tocmai transformase o după-amiază banală într-un moment pe care aveam să mi-l amintesc ani întregi.
- Ai un z