Molia 6

Unele povești se termină cu un ultim cuvânt.Altele se termină cu o ultimă persoană.A mea s-a terminat cu o alegere.Ani la rând am crezut că sunt omul care iubește prea mult, care pierde prea ușor și care transformă fiecare rană într-o religie. Am confundat intensitatea cu adevărul și absența cu destinul. Am alergat după oameni imposibili doar pentru că lumina lor mă făcea să uit cât de întuneric eram.
Am numit asta iubire.
Selena a fost focul.
Maya a fost oglinda.
Carla a fost tăcerea în care am învățat să mă aud.
Dar niciuna dintre ele nu este adevăratul subiect al acestei povești.Subiectul sunt eu, omul care a crezut că trebuie să ardă pentru a demonstra că trăiește.
Acest volum nu începe cu o întâlnire și nici cu o despărțire.
Începe cu dimineți obișnuite.
Cu pahare rămase pe jumătate pline.
Cu liniști care nu mai sperie.
Cu întrebări care nu mai cer răspuns imediat.
Există o maturitate despre care nimeni nu vorbește.
Molia încă există.
O simt în nopțile lungi, în nostalgia unor nume pe care nu le mai rostesc, în tentația de a distruge ceea ce este frumos doar pentru a simți că încă pot pierde ceva.
Diferența este că nu mai conduce.
Merge câțiva pași în spatele meu și mă privește.
Poate că acesta nu este un roman despre vindecare.
Vindecarea este un cuvânt prea curat pentru oamenii care au învățat să trăiască printre ruine.
Este un roman despre acceptare.
Despre cicatrici care nu mai trebuie ascunse.Despre iubire fără dependență.Despre singurătate fără disperare.Dacă primele cinci volume au fost despre zborul unei molii spre lumină, acesta este despre clipa în care își găsește, în sfârșit, întunericul potrivit și înțelege că nu orice lumină merită urmată. Pentru că există o libertate pe care o descoperi târziu:
nu aceea de a nu mai cădea,
ci aceea de a nu mai confunda căderea cu iubirea.
Și poate că adevărata poveste începe abia acum.