2099-Dupa ultimul rasarit

În anul 2099, omenirea credea că învinsese moartea.

Orașele se ridicau până la nori, mașinile se conduceau singure, iar inteligența artificială controla aproape fiecare aspect al vieții. Bolile care altădată ucideau milioane de oameni erau acum doar povești din trecut.

Lumea devenise prea sigură.

Prea încrezătoare.

Totul s-a schimbat într-o dimineață de octombrie.

Primele cazuri au fost raportate într-un oraș din Europa de Est. Pacienții aveau febră, deveneau agresivi și își pierdeau treptat orice urmă de rațiune. Medicii au crezut că era un virus necunoscut.

S-au înșelat.

În mai puțin de trei zile, spitalele au fost pline. Într-o săptămână, orașele au început să cadă. Armata a încercat să izoleze zonele infectate, dar nimeni nu putea opri ceva ce nu înțelegea.

Apoi au apărut primii morți care se ridicau.

Nu mai erau oameni.

Erau creaturi conduse de o singură nevoie: să muște, să ucidă și să transforme.

Internetul a dispărut. Electricitatea a început să se oprească. Guvernele au încetat să mai răspundă. În mai puțin de o lună, civilizația pe care oamenii o construiseră timp de mii de ani s-a prăbușit.

Pe 17 octombrie 2099, o ultimă transmisie radio a fost auzită în mai multe regiuni ale Europei.

- Dacă mă auziți... nu mergeți spre orașe. Nu aveți încredere în nimeni. Și, dacă sunteți mușcați... nu așteptați.

O pauză.

Apoi, vocea a revenit, tremurând:

- Ei nu sunt singurii care s-au schimbat.

Un zgomot puternic a întrerupt transmisia.

Apoi liniște.

În acea dimineață, soarele a răsărit peste o lume care nu mai exista.

Iar undeva, printre ruine, un băiat privea orizontul fără să știe că răsăritul pe care îl vedea avea să fie ultimul pentru milioane de oameni.

Numele lui era Alex.

Și aceasta era povestea sfârșitului lumii.