Antagonistul favorit

Nu mi-am imaginat niciodată că la 28 de ani o să fiu singură și că cea mai interesantă parte a zilei avea să fie momentul venirii acasă de la serviciu, o baie caldă, apoi somn.
Aveam planuri, vise, speranțe, toate năruite cu fiecare relație eșuată. Trebuia să fie vina mea, nu? Doar eu eram factorul comun.
Viața mea era liniștită, pe un făgaș cât se poate de plictisitor, asta până când s-a mutat el în bloc. Îl uram, pur și simplu îl uram pentru că nu știam cum să-l gestionez. Încă din prima clipă în care l-am văzut mi-am jurat că nu o să fiu un clișeu, nu aveam să mă îndrăgostesc de vecinul meu.
Prima întâlnire a fost cu scântei, în sensul că eu urlam la el, iar el se uita în jos la mine cu o expresie pe față de parcă nici nu meritam efortul. Nu mă înțelegeți greșit, tipul era delicios, înalt, piele bronzată, tatuaje complicate pe brațe și din câte vedeam și pe piept și ochii, doamne, ochii verzi deschis precum firul ierbii. Total sexy, doar că venise într-un moment asa de nepotrivit, încât mă întrebam cu ce greșisem în viața asta?