Străjerii muntelui.

-Da am să vin cu tine până la urmă,cu mâinile lăsate în jos se vede că juca de acum doar în defensivă!
-O să ne distrăm de minune,chipul ei se înseninase odată cu auzul spuselor lui.
Noaptea s-a lăsat treptat peste cătun,orizontul împletea culori de albastru ,roşu şi negru formând o perdea care urma să se aşeze peste toată întinderea.Firul nopţi se ţesea singur,un singur stol de stele se întrezărea pe bolta cerească pierdute parcă în fiecare colţ al universului.
-Treziţi-vă,avem mult de mers!Singurul lucru care l-au auzit cei doi înainte de a se desmetici din marea de vise în care intraseră odată cu închiderea ploapelor.
Soarele se zbătea şi el în cântecul cocoşilor pentru a se desmetici,îşi întindea o parte din razele lui până în peşterile muntelui apoi şi le chema inapoi,acestea revenind mai pline de lumină.Perdeaua nopţi se retrăgea încet în locurile mai întunecate,acolo unde era încă răcoarea de peste noapte.