O simplă fată, dar nu prea.

Stăteam în patul meu rece privind spre geam cum norii-și făceau apariţia. Urma să plouă. Dar ce ar fi rău în asta? De ce unii oameni văd ploaia doar ca pe un fenomen al naturii obișnuit? De ce oamenii nu încearcă să privească și înăuntru? De ce? De ce? De ce...? Uneori îmi pun foarte multe întrebări. Și recunosc, asta mă face să par mai stupidă decât oricine altcineva. Sunetul ploii îți dădea impresia că te aflii-n lumea ta proprie, unde poți să îți îndeplinești dorințele la care visai de-o viață. Da..acel sunet era unic în lume, într-adevăr. Era în jurul orei 21:24. N-aveam somn. Nici n-aveam cum să adorm. Patul era rece ca gheața, sufletul meu la fel. Locuiam singură de ceva vreme. Părinții mei muriseră cam acum 5 luni, într-un teribil accident de mașină. Mătușa mea insistase să mă duc să locuiesc cu ea în imensul său apartament, dar am refuzat-o. Preferam să stau singură. Dar nu eram chiar așa de singură precum părea, aveam câțiva prieteni care-mi erau mereu aproape.