Amnezie şi Război

„Dragă porumbelule alb,

Viața e grea, chiar tu m-ai învățat. În viață, trebuie să-ți înfrunți cu tărie și fără pic de teamă dușmanul. Trebuie să sari peste obstacole, să cazi, să lupți și să te ridici iar și iar, orice ar fi. Trebuie să strângi din dinți și să-ți cari povara mai departe, până la moarte. Sp fii în stare să-ți dai viața pentru idealul tău, să fii plin de onoare. Acestea și multe altele sunt scrise în Codul Războinicilor. Acestea și multe altele le-am respectat toată viața. Dar mai este o regulă nescrisă, poate mai importantă decât toate la un loc, care îți cere să supraviețuiești cu ceea ce ești. Să fii în stare să privești în urmă și să fi mândru de ceea ce ai făcut, de ceea ce ai reușit să realizezi. Și abia acum am realizat că nu pot face asta.

Când vei găsi această scrisoare, eu voi fi plecat deja. Doar eu, el și un pistol. Ar fi o minciună să spun că regret, dar îmi pare rău la ce s-a ajuns. Îți sunt recunoscătoare pentru tot, de asta să nu te îndoiești vreo clipă. Îți sunt recunoscătoare, pentru că ți-a păsat de mine când nimănui nu-i păsa, pentru că m-ai iubit și m-ai protejat. Dar, așa cum obișnuiai să-mi spui și tu cândva: valul se desprinde din mare, un val, printre atâtea altele, înaintând și săpând în nisip. Asta sunt eu. Și vreau să lupt, la fel ca tot neamul meu, vreau să dovedesc de ce sunt în stare. Dar nu de această parte. Deși ai fost aici tot timpul, ai fost orb, ca toți ceilalți. N-ai văzut nisipul dezintegrându-se în urma mea, luat de mine, târât în adâncuri. N-ai putut vedea furtuna de emoții și trăiri din interiorul meu. Iar acum e prea târziu. Acum trebuie să plec, iar de mâine vom fi dușmani. Dar eu nu voi renunța și nici tu nu o vei face. Iar într-o zi, se va găsi dreptatea.

Îți spun adio eu, Pisica Neagră"