Țigări la mormânt

„Face câțiva pași fără să își lase un moment privirea pe mine. Îl urmăresc cu atenție. Nu înțeleg pe deplin ce simt, însă cred că printre toate cele neînțelese este și teamă. Îmi este îngrozitor de teamă de el.
Se oprește în dreptul geamului. Petrecerea din cealaltă cameră se aude vag. Când începe să vorbească tresar.
- Știi, Elisa, începe calm, apoi ia o pauză. Se asigură că îl privesc și continuă să vorbească. Adevărul este că ai avut mereu atenția mea. Mereu m-am întrebat cum ar fi să fiu eu cel care îți arată cum e să nu mai știi de tine.
Nu pot să îmi ascund uimirea. Îmi simt obrajii înroșiți și îmi vine să îmi îngrop fața în palme. Așa este Alan, vulgar și nesimțit. Și, ca de obicei, râde batjocoritor.
- Dumnezeule, nu, nu în felul ăla. Nu am o chestie pentru puștoaice. Mă gândeam... nu ai vrea să fumezi un cui cu mine?"

Repostez această carte. Ori, mai de grabă, o rescriu, având în vedere că am schimbat multe idei.

Alan s-a pierdut pe sine între alcool, sex și droguri.

A amorțit, a încetat să mai simtă.

Lumea lui era falsă, artificială.
El era de sticlă, călca peste cadavre și ura totul ca niciodată.
Era meschin, vulgar, adora să vada cum oamenii suferă, cum verișoara mea suferă. Adora să le calce tuturor în picioare fericirea.

Fuma prea mult râdea mult prea zgomotos și avea mult prea multe tatuaje.

Eu l-am urât... apoi... eu m-am pierdut pe mine in el.

Eram calma, atat de liniștită, atât de inocentă.
Îmi era teamă să vorbesc, imi era teamă să fiu vorbită.

Când eram undeva îmi țineam capul în jos, când vorbeam nu îmi ridicam privirea din pământ, iar el a vrut atât de mult să se joace.

Eu eram în lumea mea, cu desenele mele, cu liniștea mea, iar el a fost atât de crud încât să mă ia din realitatea mea și să mă arunce în a lui, între alcool, sex și atâtea droguri.