***
Îmi ești în minte de când te-am întâlnit, nu ai plecat nici măcar pentru o clipă. Ai ales să umpli lumea mea de tine și totuși, să stai departe. Ai ales să mă lași în iadul meu, să sper, să-mi cânt dorința, să mă lupt cu mine și să urlu, să nu mă audă nimeni.
Tu, cel care cânta viața și toate împlinirile ei.
Tu, cel care închina frumuseții și libertății imn de slavă.
Tu, cel care-mi părea-i atât de pur și însemnat, lipsit de ură și răutate, acum bântui inima mea ca un păcat nestins, lovind cu pumnii în ce a mai rămas de-al meu, din tine.
Îmi vine atât de greu să-mi las mintea să zboare-n altă parte. De-aș putea, aș face-un pod, un drum până la tine, doar să te văd pentru o clipă, doar să-mi pun brațele pe lângă trupul tău, să te am aproape, să-ți simt fața cu ochii-nchiși, să-mi amintesc de tine, ș-apoi să plec.
De ai putea prezice viitorul și ai putea face un snapshot a ceea ce se întâmplă, nu ai rata ocazia. Atunci când intuiția îți spune că ceva e rău, ascultă și urmează cursul poveștii astfel indicată, ulterior te trezești că, fără să îți dai seama, ai ajuns unde nu credeai vreodată.
Câteva zile înaintea unui eveniment devastator semnele apar sub forma cuvintelor pe foaie, cataclismul lovind puternic și fără limite. Astfel următoarele file sunt povestea reală a primei iubiri, prima experiență a vieții în doi și destrămarea ei în câteva momente, ca o inundație ce strică munca de o viață.