Iubito

stăteam rezemat de-ai tăi iriși versatili când din pleoapele tale de topaz timpul se crăpa iar ploile de meteoriți se surpau în frânghiile lacrimilor de metal de care mă spânzuram zilnic între orele 8 și 10 dimineața eram atât de fericiți apoi parcă mă înseram la țărmul alb al obrajilor tăi topindu-mă pe omoplați precum două secunde sunt sudate de femurul unui portativ marin așa se dizolvă arcul lunii ca o aripă gazată înnotând într-o mare de serafimi atât de fericiți trăiam... ți-ai deșirat singura aripă pe care o mai aveai sub mânecă și ți-ai desfăcut-o în zbor să mă pot cufunda în freamătul tăcut al oaselor ei să ne mutăm amândoi cândva într-o glezna de balerină și să dansăm în veșnicie în aceeași entorsă marină sau să invadăm sternul unui fluture beți de aer încătușați în briza de cărbune cusuți de-un nerv molecular al amfibienilor lihniți ne contopim goi tatuați pe stromă profund ne iubim până când timpul nostru intră în comă cum ar fi, etern, să ne aventurăm într-o aripă? nu-i asa că nu ar dura decât o clipă? decât un sărut al oaselor pe câmpul norilor de plumb tu nervul meu aripă și stromă în definitiv și chiar fără motiv mi-ai simți în oase dragostea enormă?