Arme din flori

Nu ți-am mai sărutat buzele de luni...
întregi

Și mierea de pe ele s-a transformat, în timp
în venin, ce-mi curge-n vene
și care-mi umple sufletul de ură, câteodată,
de vină.
Vino.

M-ai distrus, mi-ai spus plângând,
dar neg.
Te-ai fărâmat singur,
așteptându-mă-n dreapta,
să-ți țin umărul suport.

M-ai modelat, nu ți-am spus,
nu neg.
M-am distrus singură,
așteptându-mă să fii mereu
în dreapta.

Te-am obișnuit cu dragoste,
poate.
Am crezut că meriți,
considerând ce persoană
groaznică-s.

Te-am obișnuit cu vină,
desigur.
Nu mi-ai spus, dar
știi că am purtat mereu
crucea.

Am fost acolo, dragul meu,
mereu.
Nu am considerat
că trebuie să-ți amintesc
constant.

N-ai fost aici, să știi,
niciodată.
Am considerat
că asta merit, însă
nu-i așa.

Ascultam bătăile inimii,
încet.
Credeam că bate
pentru mine, însă
oh, draga mea...

Mi-a intrat sub piele
ignoranța.
N-am vrut-o, însă
în timpurile cele
a fost armură.

Am dat-o jos, dar încă
persistă...
Rănesc inima care
bate pentru mine,
ce păcat...

Atâta pot spune...
Ce păcat...
M-ai schimbat...
Ce păcat...
Ce păcat...