Secretul Mariei

- Iubito, te rog nu-mi face asta! Îi spune încercând să o atingă pe faţa albă ca varul şi plină de zgârieturi, în timp ce targa de care îi înţepenise mâna, fugea prin culoarul aglomerat al spitalului. Cravata îl asfixia, parcă şi toate încercările de a o slăbi, eşuaseră. Asistenta îi observă cămaşa albă, pătată de sânge şi alerga alături de el. Se uita la Maria speriat şi îngrozit şi încă încerca să îşi dea seama ce se întâmplase. Chiar şi palidă, arăta perfect, iar frumuseţea ei izvorea din puţina energie pe care o emana. Capul îi tremura uşor din cauza zdruncinăturii.
Se apropiară cu paşi repezi de o uşă, iar asistenta îi spune încercând să îl oprească:
- Domnule, vă rog să aşteptaţi afară! Îi zise şi îi închise uşa în nas.
El rămâne acolo blocat, cu ochii închişi şi fruntea lipită de uşă, rugându-se la Dumnezeu să aibă grijă de ea.
- Te rog! Şopteşte ca pentru el cu ochii înlăcrimaţi de durere. Te implor!

Nu o putea pierde! Nu acum când abia a găsit-o!