Imbroglio

Tic-tac, tic-tac.
Mi-am lăsat capul pe spate și am privit în sus, prin întunericul înghețat străpuns de luminile subțiri ce se încâlceau pe scheletele zgârie-norilor ca niște umbre negre, diforme. Mi-am amintit cum cineva mi-a spus, odată, că lumina stelelor era nesfârșită. Că ele mureau, dar lumina lor rece rătăcea în lume necontenit. Îndoielile mi se strecurau printre gânduri și mă întrebam câte stele moarte au fost înghițite de întuneric, cu tot cu filamentele lor sinuoase de lumină. Poate niciuna. Poate că nu mai existau stele și tot ce a rămas era pulberea lor, de care noi, cu oasele umplute de întuneric, ne agățam ca de o ancoră astrală invizibilă.
Am închis ochii și în spatele lor puteam vedea întunericul ce amenința să înghită nu numai stelele, ci pe noi toți.
Ticăitul a încetat.
Jocul a început.