Viata e doar un vis

Ma aflam pe o campie intinsa fiind inconjurata pretutindeni de lavanda. Mirosul ma invaluia, era un parfum placut ce imi bucura simturile. Eram imbracata intr-o rochie lunga, galbena precum o lamaie zemoasa proaspat coapta de maretul soare. Zambeam, alergam, emanand toata fericirea din mine spre exterior si vantul imi flutura parul in jurul fetei. La cativa metri in fata se afla ceva...o persoana presupun. Am alergat spre ea ca sa vad cine este, ma grabeam, curiozitatea ma cuprindea din ce in ce mai tare. Cand eram doar la 3 metri in fata acelei fete m-am oprit brusc. Era o fata tanara aflata intr-un scaun cu rotile, ea purta o rochie alba, simpla cu insertii de dantela si voal. Pielea ii era atat de palida incat se apropia de culoarea rochiei. Era trista, puteam sa-i vad durerea pe chipul brazdat de riduri. Ii puteam distinge usor scheletul fetei. Atentia mi s-a indreptat spre maini si picioare care erau atat de subtiri incat aveam impresia ca se vor rupe iar venele de sub piele aveau culoarea de un albastru-violet ce ii transforma pielea intr-un cadavru. Am facut doi pasi in fata pentru a ma uita mai bine, si atunci am realizat ingrozita ca eu eram acea fata. Era la fel de surprinsa ca si mine sa ma vada acolo. A deschis gura larg pentru a tipa dar nu se auzea nimic. Era un tipat ingrozit si mut. M-am intors pentru a fugi de acea fata, nu puteam fi eu, insa picioarele nu ma ascultau. Eram incremenita acolo, nimic in jurul meu nu se mai misca. Vantul nu imi mai sufla suvite de par pe fata, pana si el incetase. Inghetasem, nu ma mai simteam nici pe mine si deveneam una si aceeasi persoana cu acea fata imobilizata in carut, ii simteam neputinta si amorteala din oase.