Răzbunarea uneori e dulce

Totul era pus la punct cu cea mai mare grijă. Toţii vor crede că au fost atacaţi de către apatrizi, „oamenii fără ţară şi fără un stăpân" care să îi conducă şi care pe unde treceau lăsau în urma lor doar prăpăd. Moartea îi însoţea pretutindeni, jalea şi durerea ce rămânea după violurile şi jafurile pe care le făceau, era pentru ei o muzică plăcută.
De data aceasta erau plătiţi de un necunoscut să
distrugă o mică aşezare prosperă, împreună cu stăpânii cetăţii trebuiau să moară şi cele două fiice ale lor. I-a spus că nu îi păsa cum le va ucide, putea foarte bine să le facă târfele oamenilor lui atâta timp cât nu mai avea să apăra niciodată pe acolo în viaţă.
Totul mergea bine, până când a văzut micuţa fiinţă de nici 8 ani care încerca să scape din mâna omului său care râdea cu gura mare, iar cu cealaltă mână îi rupea rochiţa subţire care îi acoperea trupul firav. I-am auzit urletul pe care l-a scos din gură acea mică.
- Tată! Mami, ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă!

Alexandru îi lăsă pe cei doi să se ciondrănească, trăgându-se într-o parte ca să citească scrisoarea sigilată. Dumnezeule, el ştia cine a fost şi cine a ajuns într-o clipită din trădare. Din scrisoare căzu un inel „inelul" lui ducal. Tot acolo găsi dovezile nevinovăţie lui strânse cu greu de acel om pe care el şi oamenii lui l-au ucis împreună cu aproape toată familia lui. Cu lacrimi pe obraz citea în continuare scrisoarea când dădu drumul unui urlet furios.
Cei doi prieteni ai lui erau într-o secundă lângă el.
- Ce s-a întâmplat, Alexandru? întrebă Andrei speriat.
- Pregătiţi-vă! Plecăm! spuse simplu Alexandru.
- Unde? întrebă de data aceasta Alexa.
Zâmbind ironic Alexandru răspunse:
- Până în iad şi înapoi. Acum începe răzbunarea mea. Anunţaţi-i pe toţii că m-am întors din morţi: Ducele
Şi aşa a început totul.